Probabil majoritatea dintre suporteri îl cunosc măcar din vedere pe cel care a trăit şi a respirat pentru Oţelul timp de o viaţă. Împreună cu soţia şi băiatul său, Marius Petrescu a fost mereu alături de echipa noastră pe stadion, ocupându-şi locul în centrul tribunei a doua a arenei din Ţiglina III. Mai mult, destui fani poartă încă tricourile şi fularele cumpărate de la standul din Depozit, pe care familia Petrescu l-a înfiinţat din dragoste pentru Oţelul. La începutul anilor 2000, când cuvântul marketing nici nu exista pe buzele suporterilor gălăţeni, Marius Petrescu realiza un magazin în care se vindeau doar produse roşu-alb-albastre (tricouri, fulare sau cagule), reuşind astfel să facă din pasiune ceea ce astăzi nici măcar conducătorii actuali nu au reuşit: să coloreze tribunele în culorile noastre sfinte.
Interesant este faptul că el, mirele, are origini constănţene şi o copilărie petrecută undeva pe la juniorii Jiului din Petroşani. Ea, mireasa, în certificatul de naştere, la rubrica locul naşterii are trecut oraşul Oneşti, jud. Bacău. Cu toate acestea Galaţiul i-a adoptat de mult, iar pentru ei «acasă» înseamnă oraşul de la malul Dunării. Pasionat de fotbal, mirele a devenit în scurt timp suporter al echipei Oţelul şi uşor-uşor a învăţat drumul spre stadion, încurajând echipa încă din anii `80. A rămas fidel culorilor roş-alb-albastre, iar astăzi e imposibil să treacă o zi fără să se intereseze de ce se întâmplă cu echipa lui de suflet. Ca orice femeie ce îşi iubeşte soţul, mireasa i-a împărtăşit pasiunea şi nu de puţine ori a fost prezentă în tribuna a doua a stadionului din Ţiglina II.
Având în vedere statutul nostru de site al suporterilor, promitem să continuăm să prezentăm povestirile voastre legate de Oţelul. Cei care doresc să contribuie la rubrica „Suporteri oţelari din alte oraşe/ţări” o pot face scriind la adresa de e-mail: Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza .
Bună tuturor celor de pe site-ul “Dunărea Bătrână” şi celor care susţin echipa de fotbal FC Oţelul Galaţi ! Mă numesc Ciorici Florin-Ionuţ, am 21 de ani şi locuiesc în satul Viile din judeţul Galaţi, din vara anului 2001. De la vârsta de 7 ani susţin echipa Oţelul Galaţi şi ma mândresc de culorile roş-alb-albastre. Din anul 1996, mai bine zis din iarna acelui an, până în 2001, când m-am mutat din Galaţi în Viile, nu am lipsit de la nici un meci al Oţelului de pe teren propriu, iar la televizor nu pierdeam nici un meci din deplasare. Dacă erau televizate mă uitam la televizor, dacă nu stăteam lipit cu urechea de radio şi ascultam meciul echipei mele favorite. Îmi aduc aminte când am fost la primul meci al Oţelului de acasă, tocmai ce îmi cumpăraseră părinţii mei o pereche de ghetuţe şi ca să mă pot încălţa cu ele i-am zis mamei că mă duc la meci. Ea nu prea vroia să mă lase singur pentru că eram prea mic la acea vârstă, dar am reuşit să o conving să mă lase până la urmă. De atunci veneam la fiecare meci de acasă, ajungeam pe stadion cu o oră înainte de meci şi eram foarte nerăbdător să îmi văd echipa favorită la joc şi îmi susţineam formaţia şi pe ploaie şi la căldură de 30-40 de grade. Nu conta cum era vremea, pentru mine era important că îmi pot susţine echipă favorite - FC Oţelul Galaţi.
Având în vedere statutul nostru de site al suporterilor, promitem să continuăm să prezentăm povestirile voastre legate de Oţelul. Cei care doresc să contribuie la rubrica „Suporteri oţelari din alte oraşe/ţări” o pot face scriind la adresa de e-mail: Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza .
Salut tuturor suporterilor “oţelari” şi cititorilor Dunării Bătrâne. Mă numesc George, am 29 de ani şi sunt un înflăcărat şi pătimaş iubitor al culorilor roş-alb-albastre. De 8 ani, mai precis din 2002, locuiesc în oraşul Torino (Italia), dar nu am încetat să sufăr sau să mă bucur în faţa televizorului la fiecare meci al echipei noastre. Bineînţeles, primul lucru pe care l-am făcut de când am ajuns aici a fost să mă dotez cu antenă şi decodor pentru a recepţiona posturile TV din România. Aici la Torino locuiesc împreună cu prietena mea şi lucrez în domeniul vânzărilor auto. Am un job destul de lejer care îmi permite să citesc Dunărea Bătrână şi de la muncă. Nu am putut renunţa la pasiunea pentru fotbal şi la atmosfera de la stadion (după ce nu am lipsit niciun meci de pe teren propiu al Oţelului între 1992 şi 2002) şi astfel am devenit simpatizant al echipei FC Torino. Sunt abonat la acest club din 2002.
“Motivul pentru care până acum nu am contribuit cu un articol în această rubrică a fost că eu nu mă consider un suporter dedicat, la fel cum sunt ceilalţi. Eu nu am sacrificat chiar totul pentru a fi alături de Oţelul, nu am făcut deplasări mai mari de 150 de kilometri.
„Dunărea Bătrână”, site-ul tuturor suporterilor gălăţeni, continuă prezentarea episodică a unui fapt inedit: Oţelul, echipa noastră de suflet, are fani în toate colţurile ţării ! Având în vedere statutul nostru de site al suporterilor, promitem să continuăm să prezentăm povestirile voastre legate de Oţelul săptămânal. După ce data trecută l-aţi văzut pe Bogdan Steriopol din Tg. Mureş, astăzi, DJ (un protagonist al episoadelor trecute) a mai găsit un fan “pierdut” prin România şi ne vorbeşte despre Andrei Novac Cătălin, un tânăr care locuieşte în Târgu Jiu şi care, chiar dacă are doar 14 ani, susţine echipa noastră de câte ori are ocazia.
“Am plăcerea de a scrie despre acest tânăr suporter, un suporter care locuieşte în celălalt capăt al ţării, respectiv la Târgu Jiu. În prezent nu are decât 14 ani, dar este un fan înfocat al echipei Oţelul Galaţi, chiar dacă şi-a părăsit oraşul încă de la 5 ani. Ştie tot despre Oţelul şi nu ratează niciun meci al echipei sale de suflet pe care o urmăreşte de fiecare dată la TV. Mai mult, când efectuăm deplasări către Târgu Jiu nu ratează prilejul de a ne însoţi în peluză şi îşi încurajează formaţia cu cea mai mare dăruire şi fericire. Bucuria că echipa lui de suflet a sosit împreuna cu suporterii gălăţeni în oraşul în care el s-a mutat încă de mic i se poate citi mereu pe chip...
“Salut tutoror cititorilor site-ului “Dunărea Bătrână” şi tuturor suporterilor FC Oţelul Galaţi! Mă numesc Denis Larion, am 21 de ani şi locuiesc în SUA, din vara anului 2002. La vârsta de 8 ani m-am îndrăgostit de clubul Oţelul Galaţi, deşi conform spuselor tatălui meu sunt suporter roş-alb-albastru chiar de la 3 ani, de când mă ducea la stadion. Pentru mine, sâmbăta şi duminica erau cele mai fericite zile din săptămână. Nu numai că nu aveam şcoală sau pentru faptul că mergeam cu tata şi ne “dădeam” în maşinuţe, dar totodată venea momentul pe care-l aşteptam o săptămână întreagă şi anume startul meciului în care aveam plăcerea de a-mi urmări echipa favorită, Oţelul Galaţi!
„Mă numesc Marius și momentan locuiesc în Cluj-Napoca. Iubesc Oțelul Galați și sunt fiul celui mai mare „oțelar” pe care îl cunosc eu. Am locuit până la 14 ani în Galați, familia mea încă locuiește acolo și am mers la meciuri de pe la 4 ani. Ajung, în medie, cam la 3 meciuri pe an, însă până acum, nu s-a nimerit să fie vreodata vreo înfrângere (ultima e partida cu U.Craiova). Am fost „oțelar” în toate orașele în care am fost, ba cu școala, ba cu serviciul (Câmpulung Moldovenesc, Sibiu, Botoșani) și peste tot am fost respectat pentru asta: şi de steliști și de rapidiști, cam de tot microbistul. Cu timpul am observat că echipa asta are simpatizanti – nu suporteri – peste tot în țară. E o echipă simpatică. Momentul în care a avut cei mai mulți fani a fost meciul de poveste din Cupă, cu Steaua.Am fost până de curând unul dintre cei care erau de acord cu orice spunea Marius Stan, fiindcă aveam încredere în el. Cam multe promisiuni și cam puține realizări... Prea aproape de marginea prăpastiei nu e plăcut. Am pierdut niște oameni de la club în care eu, cel puțin, aveam încredere (Viorel Tănase, Petre Grigoraș, Jivko Jelev). Despre magazinul oficial... mulți cred că s-au săturat să se milogească. Nocturna... Aveam un contract semnat parcă. Superjucători... Cei trei israelieni, împreună cu sponsorizarea de care se vorbea. Sunt lucruri pe care eu nu le-am uitat. Și câte ar mai fi...